Sweet Coffee - 7in1 - Optik - 20 de portii

Din grădinile templelor asiatice în cercetarea modernă

Ginkgo biloba este originar din China și reprezintă ultima specie vie a unui grup de arbori cu o istorie de peste 200 de milioane de ani. Fosilele păstrează frunze foarte asemănătoare celor de astăzi, motiv pentru care arborele este numit adesea „fosilă vie”. Vechimea se referă la linia sa evolutivă, nu la o durată demonstrată a folosirii ca remediu. În natură, ginkgo poate deveni un arbore impunător, cu frunze în formă de evantai, care se îngălbenesc toamna.

Supraviețuirea lui are legătură și cu oamenii. În China și Japonia a fost plantat în grădinile templelor, unde a fost îngrijit de generații succesive. Cultivarea l-a răspândit în Coreea, Japonia și, mai târziu, în multe regiuni ale lumii. Populațiile sălbatice au rămas însă vulnerabile, chiar dacă exemplarele cultivate sunt astăzi familiare în parcuri și pe străzile orașelor.

Primele referințe istorice certe despre ginkgo apar în China secolului al XI-lea, inclusiv într-un schimb de poeme din timpul dinastiei Song. Nume precum „caisa de argint”, „fructul alb” și „piciorul de rață” păstrează felul în care oamenii îi recunoșteau semințele și frunzele. Semințele asemănătoare unor nuci au fost unul dintre motivele pentru care arborele a fost prețuit și cultivat. Au intrat în preparate culinare asiatice și în practica tradițională chineză, inclusiv pentru tuse. Ele pot fi toxice, inclusiv după unele forme de preparare, iar folosirea istorică nu este o rețetă pentru remedii casnice.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, medicul și naturalistul Engelbert Kaempfer a întâlnit ginkgo în Japonia. Descrierea și ilustrația publicate de el în 1712 l-au adus în atenția științei occidentale. În secolul al XVIII-lea, arbori vii au început să fie cultivați în Europa. Un exemplar plantat la Kew în 1762 există și astăzi, ca mărturie a acestei răspândiri.

În preparatele moderne, frunza a devenit partea cea mai studiată. Flavonoidele și lactonele terpenice, între care ginkgolidele și bilobalida, au permis caracterizarea unor extracte cu o compoziție controlată. Cercetătorii le-au investigat în special pentru funcțiile cognitive și circulație. Semințele tradiției, pulberea de frunze și extractul standardizat au însă compoziții și utilizări diferite.

Agenția Europeană a Medicamentului recunoaște utilizarea anumitor extracte uscate pentru ameliorarea afectării cognitive asociate vârstei și a calității vieții adulților cu demență ușoară. Pentru anumite preparate din frunză pulverizată descrie utilizarea tradițională în senzația de picioare grele și de mâini sau picioare reci asociată unor tulburări circulatorii minore, după excluderea cauzelor serioase. Concluziile se referă la preparatele evaluate. Studiile ample nu au arătat că ginkgo previne demența și nu justifică promisiunea că orice supliment îmbunătățește memoria persoanelor sănătoase.

Fructele pădurilor europene și cercetarea pigmenților lor

Afinul european, Vaccinium myrtillus, crește în păduri și zone montane cu soluri acide. Fructele întunecate au fost culese pentru consum proaspăt, gemuri și alte preparate conservate. Culoarea intensă, care pătează degetele și limba, provine în mare parte din antocianine.

Fructele și frunzele au intrat în tradiții diferite. Afinele uscate au fost folosite și în preparate digestive, în timp ce interesul modern pentru extracte s-a îndreptat către pigmenți și funcția vasculară sau vizuală. Relatările populare despre îmbunătățirea vederii nocturne nu constituie o demonstrație clinică.

Studiile nu susțin toate beneficiile atribuite afinelor, iar extractele caracterizate diferă de fructul alimentar. Afinele europene nu se confundă cu cranberry sau cu toate soiurile de afine cultivate. Specia și partea folosită păstrează corect legătura dintre tradiția culesului și ingredientul modern.

Florile portocalii păstrate în preparatele europene pentru piele

Gălbenelele, Calendula officinalis, sunt plante cultivate pentru florile galben-portocalii. În tradiția europeană, florile au fost recoltate și uscate pentru preparate de îngrijire. Uleiurile în care erau lăsate florile, unguentele și infuziile au reprezentat moduri diferite de valorificare.

Legătura cu pielea a rămas centrală. Preparatele au fost folosite pentru iritații ușoare și răni mici, iar unele pentru clătirea gurii. Culoarea florilor este asociată cu carotenoide, în timp ce extractele conțin și alte familii de compuși.

EMA descrie utilizarea tradițională a anumitor preparate din flori pentru inflamații cutanate minore, ajutor la vindecarea rănilor mici și unele inflamații ale gurii ori gâtului. Cosmeticele moderne pot folosi extracte în solvenți diferiți. Aceste forme continuă interesul pentru floare, dar nu sunt toate echivalente cu maceratul uleios tradițional.