Sweet Coffee - 7in1 - Cardio - 20 de portii

Ciuperca de pe platoul tibetan, între tradiție și cultivare

Cordycepsul sălbatic cunoscut în tradiția tibetană și chineză provine din regiunile înalte ale Asiei. Ophiocordyceps sinensis se dezvoltă în legătură cu larve de insecte din sol, iar corpul ciupercii apare deasupra pământului. Numele chinezesc Dong Chong Xia Cao, tradus aproximativ prin „vierme iarna, iarbă vara”, descrie această înfățișare neobișnuită.

În comunitățile de munte, ingredientul a fost folosit ca tonic, asociat cu rezistența și refacerea după perioade de slăbiciune. O atestare scrisă importantă apare în 1694, în lucrarea Ben Cao Bei Yao. Documentarea etnografică din Sikkim descrie preparări în apă caldă, lapte sau alcool și arată că obiceiurile diferă între comunități. Recoltarea sezonieră și comerțul au transformat ciuperca într-o resursă economică importantă pentru unele regiuni montane.

Produsele actuale pot utiliza miceliu obținut prin cultivare sau alte specii, precum Cordyceps militaris. Cultivarea a făcut ingredientele fungice mai accesibile, dar ele trebuie identificate separat de exemplarul sălbatic. Cercetările au urmărit, între altele, capacitatea de efort și oboseala; rezultatele rămân neuniforme. Reputația de tonic explică interesul modern, în timp ce specia și prepararea arată despre ce ingredient vorbim efectiv.

Din grădinile templelor asiatice în cercetarea modernă

Ginkgo biloba este originar din China și reprezintă ultima specie vie a unui grup de arbori cu o istorie de peste 200 de milioane de ani. Fosilele păstrează frunze foarte asemănătoare celor de astăzi, motiv pentru care arborele este numit adesea „fosilă vie”. Vechimea se referă la linia sa evolutivă, nu la o durată demonstrată a folosirii ca remediu. În natură, ginkgo poate deveni un arbore impunător, cu frunze în formă de evantai, care se îngălbenesc toamna.

Supraviețuirea lui are legătură și cu oamenii. În China și Japonia a fost plantat în grădinile templelor, unde a fost îngrijit de generații succesive. Cultivarea l-a răspândit în Coreea, Japonia și, mai târziu, în multe regiuni ale lumii. Populațiile sălbatice au rămas însă vulnerabile, chiar dacă exemplarele cultivate sunt astăzi familiare în parcuri și pe străzile orașelor.

Primele referințe istorice certe despre ginkgo apar în China secolului al XI-lea, inclusiv într-un schimb de poeme din timpul dinastiei Song. Nume precum „caisa de argint”, „fructul alb” și „piciorul de rață” păstrează felul în care oamenii îi recunoșteau semințele și frunzele. Semințele asemănătoare unor nuci au fost unul dintre motivele pentru care arborele a fost prețuit și cultivat. Au intrat în preparate culinare asiatice și în practica tradițională chineză, inclusiv pentru tuse. Ele pot fi toxice, inclusiv după unele forme de preparare, iar folosirea istorică nu este o rețetă pentru remedii casnice.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, medicul și naturalistul Engelbert Kaempfer a întâlnit ginkgo în Japonia. Descrierea și ilustrația publicate de el în 1712 l-au adus în atenția științei occidentale. În secolul al XVIII-lea, arbori vii au început să fie cultivați în Europa. Un exemplar plantat la Kew în 1762 există și astăzi, ca mărturie a acestei răspândiri.

În preparatele moderne, frunza a devenit partea cea mai studiată. Flavonoidele și lactonele terpenice, între care ginkgolidele și bilobalida, au permis caracterizarea unor extracte cu o compoziție controlată. Cercetătorii le-au investigat în special pentru funcțiile cognitive și circulație. Semințele tradiției, pulberea de frunze și extractul standardizat au însă compoziții și utilizări diferite.

Agenția Europeană a Medicamentului recunoaște utilizarea anumitor extracte uscate pentru ameliorarea afectării cognitive asociate vârstei și a calității vieții adulților cu demență ușoară. Pentru anumite preparate din frunză pulverizată descrie utilizarea tradițională în senzația de picioare grele și de mâini sau picioare reci asociată unor tulburări circulatorii minore, după excluderea cauzelor serioase. Concluziile se referă la preparatele evaluate. Studiile ample nu au arătat că ginkgo previne demența și nu justifică promisiunea că orice supliment îmbunătățește memoria persoanelor sănătoase.

Planta din ierbarele europene asociată neliniștii și inimii

Talpa-gâștei, Leonurus cardiaca, este o plantă din familia mentei, cu frunze lobate și flori grupate pe tulpină. Părțile aeriene sunt recoltate pentru preparate. Numele popular descrie frunza, iar numele latin păstrează asocierea istorică cu manifestările cardiace.

În tradiția europeană, planta a fost folosită pentru neliniște și palpitații considerate de origine nervoasă. Era pregătită în infuzii, tincturi și alte forme vegetale. Aceste întrebuințări aparțin unei epoci în care descrierea simptomelor preceda investigațiile cardiologice de astăzi.

EMA menționează utilizarea tradițională pentru tensiune nervoasă și manifestări cardiace nervoase, după excluderea unor cauze serioase de către medic. Legătura istorică explică locul plantei în formule de liniștire, fără să o transforme într-un substitut pentru tratamentul bolilor de inimă. Preparatele se identifică prin părțile aeriene și metoda de extracție.